Imi trece prin minte acum, cand scriu prezentele randuri, ca acest „Cuvant inainte” ar fi mai nimerit ca epilog. Cand vine vorba de Paul Kalanithi, semnificatia timpului se rastoarna cu susul in jos. Cu ce sa incep? Sau cu ce sa inchei, mai degraba? L-am cunoscut pe Paul dupa moartea lui. (Aveti putina rabdare.) Am ajuns sa-l cunosc cel mai bine atunci cand el a incetat sa existe. L-am intalnit intr-o dupa-amiaza memorabila la Stanford, la inceputul lui februarie 2014. Tocmai publicase un editorial in The New York Times, cu titlul Cat timp mai am?, un eseu care avea sa provoace un raspuns coplesitor din partea cititorilor. In zilele urmatoare, articolul s-a raspandit cu o viteza uluitoare. (Sunt specialist in boli infectioase, prin urmare, va rog sa ma iertati daca nu folosesc cuvantul „viral” pe post de metafora.) In consecinta, m- a rugat sa ne intalnim, sa discutam si sa-i dau sfaturi despre agentii literari, despre editori si procesul editorial. Isi dorea foarte mult sa scrie o carte, aceasta carte, pe care o aveti acum sub ochi. Imi amintesc cum razele soarelui se strecurau printre frunzele magnoliei din fata biroului meu, luminand intreaga scena. Paul era asezat in fata mea. Mainile lui frumoase pareau incredibil de linistite. De pe chipul sau cu barba deasa, de profet, ochii intunecati ma priveau fix. In memoria mea, acel moment seamana cu un tablou de Vermeer si are claritatea unei camera obscura. Stiu sigur ca mi-am spus in sinea mea atunci: Trebuie sa- ti amintesti clipa aceasta. Si nu numai pentru ca retina mea captase ceva pretios. Ci si pentru ca, in contextul diagnosticului lui Paul, am devenit constient ca nu doar el este muritor, ci si eu. Am vorbit despre multe lucruri in dupa-amiaza respectiva. Paul era medic rezident neurochirurg. Probabil ca drumurile noastre se mai intersectasera in trecut, insa nu ingrijiseram niciodata acelasi pacient. Mi-a povestit ca studiase literatura engleza si biologia la Stanford si ca si-a luat masteratul in literatura engleza. Am discutat despre dragostea sa de-o viata pentru scris si pentru citit. M-a mirat cat de simplu ar fi fost pentru el sa fi devenit profesor de engleza si, din cate se parea, chiar cochetase pentru o vreme cu ideea unei cariere in domeniu. Apoi, la fel ca si tizul sau pe drumul spre Damasc 1 , si-a descoperit adevarata chemare. A devenit medic, dar unul care a continuat sa viseze ca se va intoarce la sanul literaturii, sub o forma sau alta. Poate sub forma unei carti. Intr-o buna zi. Credea ca are timp, de ce nu? Si totusi, timpul era singurul lucru din care mai avea atat de putin. Imi amintesc zambetul lui usor ambiguu, bland, dar cu un strop de neastampar, desi era tras la fata si avea ochii dusi in fundul capului. Trecuse printr-o lupta crancena cu boala, dar un nou tratament parea sa dea rezultate, permitandu-i sa priveasca putin spre viitor. In timpul facultatii credea ca o sa devina psihiatru, dar ulterior s-a indragostit de neurochirurgie. A fost mai mult decat o simpla iubire pentru complexitatea creierului si mai mult decat satisfactia de a-si antrena mainile pentru a face fapte uimitoare. A fost dragoste si empatie pentru cei care indurau cu disperare suferinta si carora le-ar fi putut aduce alinare. Nu el mi-a descris toate acestea, ci mai degraba studenti de-ai mei care ii erau discipoli entuziasti: Paul avea o credinta de nezdruncinat in dimensiunea morala a slujbei sale. Apoi am vorbit despre moartea lui. Dupa intalnirea noastra, am pastrat legatura prin e-mail, dar nu ne-am mai vazut niciodata. E drept ca m-am afundat in lumea mea de termene-limita si responsabilitati, dar am simtit cu tarie ca trebuia sa fiu respectuos cu timpul care ii mai ramasese la dispozitie. Depindea numai de Paul daca dorea sa ma vada. Ultimul lucru de care avea nevoie era obligatia de a intretine o prietenie noua. Ma gandeam adesea la el si la sotia lui. Voiam sa il intreb daca s-a apucat de scris. Daca gasea timp pentru asta. Fiind medic si foarte ocupat, ani la rand m-am zbatut sa gasesc timp sa scriu. Voiam sa ii spun ce imi impartasise odata un scriitor celebru, vaitandu-se despre eterna problema a timpului: „Daca as fi neurochirurg si mi-as anunta oaspetii ca trebuie sa-i parasesc pentru o craniotomie de urgenta, nimeni n-ar scoate o vorba. Dar daca le-as spune ca trebuie sa-i las in sufragerie si sa ma duc sus sa scriu…” Ma intrebam daca lui Paul i s-ar fi parut amuzant. La urma urmei, el chiar putea sa spuna ca se duce sa faca o craniotomie! Era cat se poate de plauzibil! In schimb, s-ar fi putut duce sa scrie. In timp ce Paul lucra la cartea sa, a publicat un eseu scurt si remarcabil in Stanford Medicine, despre problema timpului. Si eu am avut un articol in acelasi numar al revistei, plasat chiar langa al lui, dar am aflat despre asta abia cand revista a ajuns in mainile mele. Citindu-i cuvintele, am observat pentru a doua oara ceva ce intrezarisem in eseul din New York Times: scriitura lui Paul era uluitoare. Ar fi putut scrie despre orice si ar fi fost la fel de impresionant. Dar el nu scria despre orice. El scria despre timp si despre ce insemna acesta pentru el acum, in contextul bolii sale. Eseul sau era extrem de tulburator. Si iata si lucrul pe care trebuie sa il scot in evidenta: stilul sau era de neuitat. Din penita lui curgea un rau de aur.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.