In anii ’70-’80, studentii mergeau des la bere. Dupa un examen mai greu, dupa cursuri, in vacante, in grup sau in duo amical. Rareori aveau bani sa se pileasca, dar mai radeau, mai povesteau de-ale lor, se simteau bine, isi creau iluzia de libertate. De imbatat zdravan se imbatau fie mai ales in camerele caminelor studentesti sau in locuintele unde se organizau diverse chefuri, petreceri, numite „ceaiuri”, desi tocmai ceai nu se bea deloc.
Deosebirile fata de actualitatea postdecembrista (nu cea pandemica) constau in faptul ca barurile, terasele, bodegile din Epoca de Aur unde se putea bea o bere fara un adaos comercial excesiv de mare erau mult mai putine, iar sortimentele de bere disponibile, desigur, numai romanesti, erau si mai putine, indeobste „Bucegi”, „Rahova”, „Azuga”. Doar la restaurantul „Berlin” de langa Casa Centrala a Armatei se mai putea gasi, o vreme, o bere buna, sau la Hotelul „Intercontinental” ce era rezervat strainilor, precum si la restaurantul „Select” din cartierul ambasadelor si care era locul reuniunilor, cum altfel decat tovarasesti si gazetaresti, ale lui Corneliu Vadim Tudor si ale ciracilor sai din cercul revistei „Saptamana”. In general, culmea placerii era ca respectiva bere, disponibila doar in sticle de 0,5 litri si eventual fara urme de ulei (care se comercializa in acelasi tip de sticle, dupa o superficiala spalare), sa fie rece.
Vara, in Costinestiul plin de studenti aflati in tabere platite de UASCR, dar si de blatisti, circula asa-zisul meniu al zilei: „felul intai – o bere; felul doi – bere; ca desert – o bericica, iar intre feluri, evident, tot o bere. Singura bere disponibila era doar „Bucegi” si costa 5 lei, deloc rece, la terasa de langa Obelisc. Printre studentii blatisti, adica cei care nu aveau cartela de masa la cantina, circula si urmatoarea zicere de duh: „Mancarea-i fudulie, bautura-i temelie!”