M-ai intrebat odata, acum de curand, de ce sustin ca mi-e frica de tine. Ca de obicei, n-am stiut ce sa-ti raspund, in parte tocmai pentru ca mi-e frica de tine, in parte pentru ca frica asta se intemeiaza pe prea multe elemente ca sa ti le pot enumera macar pe jumatate stand de vorba cu tine. Si daca incerc acum sa-ti raspund in scris, raspunsul meu va fi incomplet, pentru ca si in scris frica si urmarile ei ma paralizeaza in fata ta si pentru ca proportiile acestei situatii depasesc cu mult puterile memoriei si ratiunii mele.
Problema a fost intotdeauna foarte simpla pentru tine, cel putin in masura in care tu ai vorbit despre asta in fata mea sau, fara alegere, in fata multor altora. Ti se parea ca treaba sta cam asa: tu ai muncit din greu toata viata, ai sacrificat totul pentru copiii tai si mai ales pentru mine, ca urmare, eu am trait totdeauna fara nici o grija si in belsug, am avut libertatea deplina sa invat ce am vrut, n-am avut nici un motiv sa ma preocup de grijile vietii de toate zilele sau sa resimt vreo alta grija de orice fel; tu, in ce te priveste, n-ai pretins nici o multumire pentru toate acestea, stii foarte bine ce inseamna „recunostinta copiilor”, dar te-ai fi asteptat totusi la ceva in schimb, la vreun semn de simpatie; in loc de toate astea, eu m-am ascuns intotdeauna din fata ta, in camera mea, cu cartile mele, cu ticnitii mei de prieteni, cu gandurile mele exaltate; cu tine n-am stat nici odata deschis de vorba, la templu n-am venit niciodata sa stau langa tine, nici la bai, la Franzensbad, nu ti-am facut vreodata vreo vizita, si n-am avut in nici vreun alt fel sentimentul vietii de familie; de pravalie si de celelalte preocupari ale tale nu m- am interesat niciodata, fabrica am lasat-o cu totul in mainile tale si eu mi-am vazut de treaba mea, pe Ottla am incurajat-o in incapatanarea ei si, in vreme ce pentru tine eu nu misc un deget (nici macar nu- ti ofer vreodata un bilet de teatru), pentru prietenii mei fac totul.
