Pe cand eram orfani

0
754

Capitolul unu ERA VARA anului 1923, vara in care m-am intors de la Cambridge, cand, in ciuda dorintei matusii mele de a reveni in Shropshire, mi-am spus ca viitorul ma asteapta in capitala si am inchiriat un apartament mobilat in Bedford Gardens, la numarul 14/B, langa Kensington. In amintirile mele este cea mai frumoasa vara din viata mea. Dupa ani intregi in care statusem tot timpul printre colegii mei, fie in timpul scolii, fie la Cambridge, gustam in sfarsit placerea de a fi de unul singur.
Imi placeau parcurile londoneze si tihna salii de lectura de la British Museum. Dupaamiezi intregi, imi ingaduiam plimbari pe strazile din Kensington, creionandu-mi planuri de viitor si oprindu-ma cand si cand sa ma minunez cum de poti vedea aici, in Anglia, chiar in inima unui asemenea oras, plante agatatoare si iedera urcand pe fatadele tuturor acelor case frumoase. Tocmai in timpul unei asemenea plimbari tihnite l-am intalnit, din pura intamplare, pe James Osbourne, un vechi prieten din anii de scoala, si, afland ca suntem vecini, i-am sugerat sa-mi faca o vizita data viitoare cand va mai trece pe acolo.
Desi pe atunci inca nu primisem nici un musafir in apartament, am formulat invitatia cu deplina siguranta de sine, explicandu-i faptul ca am ales locul cu mare atentie. Chiria nu era mare, dar proprietareasa mobilase incaperile cu un bun-gust care evoca un trecut victorian tihnit. In salonul luminat din plin in prima jumatate a zilei erau o sofa care se uza lent si doua fotolii comode, un bufet vechi si o biblioteca de stejar plina cu enciclopedii roase, care eram sigur ca ar fi impresionat placut orice musafir.
In plus, aproape imediat dupa ce am inchiriat apartamentul, m-am dus la Mightsbridge si am achizitionat un serviciu de ceai stil regina Anne, cateva pachete de ceai de buna calitate si o cutie mare cu biscuiti. Asa ca, intr-o dimineata, atunci cand Osbourne a trecut intr-adevar pe la mine, la cateva zile dupa intalnirea noastra, am putut sa-i seresc o gustare, cu o siguranta care nu trada in nici un fel faptul ca el era priul meu musafir. In decursul primelor cincisprezece minute, Osbourne s-a plimbat cu neastampar prin salon, felicitandu-ma pentru locul ales, examinand una si alta si uitandu-se sistematic pe fereastra, doar pentru a scoate cate o exlamatie privind cele ce se petreceau jos, in strada.
In cele din urma, s-a lasat greoi pe canapea si am putut discuta despre ce facuseram in ultimul timp – noi doi, dar si fostii colegi de scoala. Imi amintesc ca am vorbit un pic despre actiunile sindicatelor, inainte de a ne antrena intr-o dezbatere lunga si placuta despre filosofia germana, ceea ce ne-a permis sa ne etaam virtutile intelectuale dobandite la universitate. Apoi Osbourne s-a ridicat si a inceput sa masoare inca o data camera in lung si-n lat, formuland in tot acest timp diverse planuri de viitor.
— Ei bine, intentionez sa ma ocup de presa. Ziare, reviste, chestii de genul asta. Ma gandesc sa tin chiar si o rubrica de politica, probleme socile.
Asta, dupa cum am spus, daca nu ma decid sa intru eu insumi in poliica. Ei, Banks, tu chiar n-ai nici o idee despre ce vrei sa faci? Uite, totul ne asteapta acolo – si a aratat spre fereastra.
Trebuie sa ai tu ceva planuri. — Asa cred, i-am raspuns eu, zambind. Am eu ceva-ceva in minte.
O sa-ti spun la timpul potrivit. — Ia spune, ce ascunzi in maneca? Hai, da-i drumul!
O sa scot eu de la tine pana la urma. Dar nu i-am dezvaluit nimic si, in scurt timp, l-am atras din nou in dispute filosofice, despre poezie si altele de genul acesta. Apoi, in jurul orei douasprezece, Osbourne si-a amintit brusc de un pranz in Piccadilly si a inceput sa-si stranga lucrurile.
Cand era pe punctul de plecare, s-a intors din prag si a spus: — Ei, batrane, uite ce voiam sa-ti zic. Deseara ma duc la o cina festia in onoarea lui Leonard Evershott. Il stii tu, magnatul.
O organizeaza un unchi de-al meu. Acum e cam tarziu, dar ma intrebam daca nu vrei sa vii si tu. Serios.
Voiam sa trec pe la tine de mai multa vreme, dar, uite, n-am ajuns. E la Charingworth. Pentru ca n-am raspuns pe loc, a facut un pas spre mine si a adaugat: — M-am gandit la tine pentru ca mi-am adus aminte.
Mi-am adus aminte cum tot ma luai la intrebari despre faptul ca am „relatii”. Hai, nu te preface ca ai uitat! Ma interogai fara mila. „Ai relatii? Ce inseamna sa ai relatii?” Ei bine, m-am gandit ca e o ocazie buna ca batranul Banks sa va-da singur ce inseamna sa ai „relatii”.
Apoi a scuturat din cap, de parca si-ar fi amintit ceva, si a spus: — Dumnezeule, ce pasare ciudata mai erai si tu la scoala! Cred ca in acel moment am consimtit sa raspund invitatiei lui pentru seara aceea – o seara care, dupa cum voi explica, avea sa se dovedeasca mult mai semnificativa decat mi-as fi putut imagina in acea clipa – si l-am condus, fara sa tradez prin nici un gest resentimentul pe care mi-l trezise-ra aceste ultime cuvinte ale lui. Supararea mea s-a accentuat in clipa in care m-am asezat.
Cum s-ar spune, ghicisem imediat la ce se referise Osbourne. De fapt, tot timpul li-ceului auzisem in nenumarate randuri ca Osbourne este o persoana „cu relatii”. Era o expresie care aparea nesmintit cand era vorba despre el si cred ca am folosit-o si eu cand mi se parea ca se potriveste.
Era, intr-ade-var, o idee care m-a fascinat, anume faptul ca, pe cai misterioase, era in relatii cu cei din inalta societate, chiar daca nu arata si nu se comporta diferit de noi, ceilalti. Totusi, nu-mi imaginez ca „l-am interogat fara mila”, asa cum pretinsese. E adevarat ca ma gandisem foarte mult la acest subi-ect cand aveam paisprezece-cincisprezece ani, dar nu fusesem foarte apro-piat de Osbourne in timpul scolii si, din cate imi amintesc, o singura data am discutat aceasta chestiune cu el.
Era o dimineata cetoasa de toamna si amandoi stateam de ceva timp pe un zid scund care imprejmuia un han de tara. Cred ca eram prin clasa a cincea. Fuseseram desemnati sa stam ca repere pe traseu la crosul din regiune si ii asteptam pe alergatori sa apara din campul invecinat, cufundat in ceata, pentru a le indica directia corecta, pe un drum noroios.
Mai trebuia sa treaca un timp pana ca acestia sa apara, asa ca noi doi palavrageam in tihna. Sunt sigur ca atunci l-am intrebat pe Osbourne despre „relatiile” lui. Osbourne, care, in ciuda exuberantei sale, era modest din fire, a incercat sa schimbe subiectul.
Dar eu am insistat pana cand, in cele din urma, a spus: — Hai, Banks, las-o balta. E absurd, n-ai ce analiza. Pur si simplu cunosti lume.
Ai parinti, unchi, prieteni de familie. Nu stiu de ce e atat de greu de inteles. Apoi, dandu-si repede seama de ce spusese, s-a intors si m-a luat de brat.
— Imi pare enorm de rau, batrane. Am fost total lipsit de tact. Acest faux pas se pare ca l-a afectat mai mult pe Osbourne decat pe mine.
Si, intr-adevar, nu-i imposibil sa-i fi ramas pe constiinta in toti a-cesti ani, asa ca, invitandu-ma sa-l insotesc in seara aceea la clubul Charingworth, incerca, intr-un fel, sa repare situatia. Cum am zis, in acea dimineata cetoasa nu m-a suparat deloc remarca lui, intr-adevar nechibzuita. De fapt, incepuse sa ma irite modul in care prietenii mei din scoala deveneau seriosi doar la mentionarea absentei parintilor mei, tocmai ei, care se grabeau sa zeflemiseasca orice intamplare neplacuta prin care tre-cea vreunul din noi.

Articolul precedentMemorii jurnale
Articolul urmatorItalia doreste sa construiasca pavilioane pentru vaccinuri