Sunt unul din Copiii Patriei care-au fost luati in brate de Ceausescu. Cam vreo cinci secunde pe ceas. Dar sunt unul din Soimii pe care i-a tinut de mana si carora le-a respirat in nas, la propriu. Habar n-aveam eu ca palmele alea reci aveau sa fie reci pentru totdeauna doua luni mai tarziu.
Sambata 29 octombrie 1989. „Vremea se raceste treptat. Cer mai mult noros in nord, centru si est. Ploua pe arii relativ extinse. Ceata slaba pe alocuri. Temperaturile minime sunt cuprinse intre zero si 10 grade in depresiuni mai scazute. Maximele termice se situeaza intre 8 si 18 grade, mai ridicate in sud.” Asa incepuse dimineata, la radio. Ma imboscase mama pe sub costumul popular cu vreo doua bluze de piele si alte doua perechi de dresuri flausate. Aveam sa stau in frig vreo cateva ore fara nicio hainuta pe deasupra. Eram Mariuca, Maria Ion Zaharia sau Mariuca din Padureni (Vrancea) cum ii spuneau cu totii, eroina de la Marasesti eliminata din manualele de istorie. Si mai aveam si un receptor de telefon rece prins de cordon la brau. „Vreau sa fac si eu ceva pentru tara”, le-a spus fetita de 12 ani soldatilor romani inainte sa se cocoate in copac. Ca si ea, m-am cocotat si eu, doar ca in bratele dictatorului. Ea a murit dupa a doua ghiulea. Eu am murit de emotie. Si de frig. Si poate si de somn. Pentru ca ma trezisem de pe la cinci ca sa-mi faca mama codite impletite. Trebuia sa arat ca in povestirile istorice ale lui Dumitru Almas.