In sfarsit ceata de talhari cazuse prinsa in capatul padurii Dobrenilor. Doi ani de zile, vreo cativa voinici, spoiti cu carbuni pe ochi, foarte-ndrazneti si foarte cruzi, bagasera spaima in trei hotare. Intai incepusera cu hotia de cai; apoi o calcare, doua cu cazne; pe urma omoruri. Intre altele facusera acum in urma o vizita despre ziua lui Popa Iancu din Podeni. Popa era un om cu dare de mana; ramas vaduv, desi foarte tanar, traia cu maica-sa. Ii mergeau treburile cat se poate de bine. In timp de un an si jumatate, cumparase doua sfori de mosie, ridicase un han si o pereche de case de piatra; vite multe, oi, cinci cai, si mai avea, se zice, si banet. Astea bateau la ochi, toata lumea credea ca popa gasise vreo comoara. La asa stare, trebuia, se-ntelege, sa se opreasca ochii talharilor. Intr-o seara, Iancu a facut prostia sa ramana acasa singur de tot: pe batrana a trimis-o cu trasura la targ, cu un baiat; pe un argat l-a manat la camp, pe alti doi, cu carele, dupa lemne la padure.
- Reclama ta aici -
